A fi sau a nu fi stresat

AMC ai două zile până la deadline, nu ai făcut nimic, pui mâna pe laptop într-un moment de exaltată motivație și sfârșești vizitând conturi de FB ale unor no-name. Se întâmplă destul de des... AMC urmeză să te vezi cu cineva și nu prea știi de unde să o iei, așa că îți rozi șireturile de la glugă sau te scarpini pe față. AMC e rândul tău să prezinți porcăria de proiect și, deși erai calm (de ce ai avea emoții?), când deschizi gura nu poți să vorbești pentru că inima îți bate super-rapid, palmele îți sunt reci și ți se reactivează ticul ăla vechi cu bătutul din picior.

Da, situațiile de mai sus sunt niște modele de momente în care ai experimentat stresul. Ele ilustrează 4 tipuri de stres pe care alții și-au bătut capul să le clasifice pentru noi:

• De timp: asta e fix ce pățești când uiți sau ignori datele limită, sau când ele sunt prea multe, una după alta. Normal că nu te-ai apucat de ce aveai de făcut, erai prea stresat că nu ai timp. Așa că ți-ai oferit un moment de relaxare care, paradoxal, nu te-a ajutat decât să mai pierzi vremea.

• De anticipare: vizează în general evenimente specifice, cum era momentul tău de public speaking. Totuși, dacă se repetă la intervale mici de timp, poate lua forma unei anxietăți generale; chestia aia care nu te lasă să vezi de ce va fi bine și care e, la urma urmei, o frică de viitor.

• De situație: aici intră circumstanțele tensionate (certurile alea interminabile cu părinții) și în care, de multe ori, ești neajutorat, pentru că nu poți controla situația (starea de urgență din primăvara lui 2020).

• De întâlnire: e destul de clar că nu știi cum o să meargă întâlnirea sau dacă o să obții ce vrei, iar șireturile sau scărpinatul nu sunt decât niște pretexte că să te eliberezi de presiune. Într-un fel, dacă persoana respectivă e cineva important, e justificat să ai emoții și să te întrebi dacă nu cumva o să o dai în bară.

În ultimii 10 ani (cel puțin) m-am familiarizat cu statement-urile de genul „Printre factorii de risc se numără, alcoolul, tutunul, drogurile și stresul.” Sau: „Cu cât ești mai stresat, cu atât cresc șansele să faci atac cerebral.” Nu mai zic de: „A făcut cancer pe sistem nervos, de la stres.” A ajuns stresul să fie ca tutunul, ambalat în cutii mici, urâte, cu poze abjecte și pe care scrie „Dăunează grav sănătății.”

Ia-ți pachetul de tutun și dechide-l. Ai câteva țigări, alea care au mai rămas, și bricheta. Aprinde-ți una, pentru că aici vine partea interesantă. Deschidem cutia asta pe care scrie mare „Stresul dăunează grav sănătății/crește riscul de atac cerebral” să vedem exact ce se află în ea. Părinții și medicii tot interzic tutunul, alcoolul și stresul, dar eu nu cred că au deschis pe bune ultima cutie. Oare stresul e așa un mare „bau-bau”? Ne pune viața în pericol simplul fapt că reacționăm la factorii de stres? Oare nu e tocmai percepția noastră cea care schimbă datele problemei?

Mai mult sau mai puțin, ai tot experimentat stresul, așa că tu știi cel mai bine care sunt simpotomele tale și cum se pregătește corpul să facă față provocărilor. Poate dormi mai puțin, poate ești mai anxios/anxioasă decât în mod obișnuit, poate ai probleme cu concentrarea. Simptomele universale, care ni se întâmplă aproape tuturor, sunt cele fiziologice: bătăile accelerate ale inimiii, respirație sacadată, transpirație și contractarea vaselor de sânge. E momentul eliberării adrenalinei în sânge. Trebuie sa înfrunți provocarea.

Pentru mine, ăsta e momentul în care am emoții. Și de obicei, nu vreau să se vadă chestia asta. Mi-a intrat în cap că dacă respiri accelerat și transpiri, astea sunt semne de anxietate și slăbiciune, deci gata, nu poți să faci față. Dacă ar fi să-mi amintesc cât de nociv este stresul, atunci nu aș mai avea nicio șansă: sunt stresată că nu o să-mi iasă, nu o să o fac pentru că mă concentrez pe eșec în loc de victorie și, colac peste pupăză, o să mai și mor de la atâta stres. Bănuiesc că nu sunt singura care până de curând credea în acest mit.

Aici vine partea mișto. În primul rând, creșterea pulsului și transpirația sunt normale, reacții complet în regulă care fac corpul să fie pregătit. Acceptă că o să ai emoții, că poate o să te încurci. Și ghici ce? Vasele de sânge nu se vor mai contracta, deși inima va continua să bată cu putere. Exact asta se întâmplă în momentele de bucurie maximă și de curaj. Deja răspunsul la stres seamănă mai mult a ceva benefic decât a factor de risc.

În al doilea rând, odată cu adrenalina, este eliberată în sânge și oxitocina, cunoscută ca „hormonul îmbrățișărilor”. Da, este secretat atunci când îi iei pe cei dragi în brațe, e neurohormonul care te ajută să întărești relațiile apropiate. Cum? Crește empatia și disponibilitatea ta de a ajuta, de a fi alături de cineva care trece printr-o situație nașpa și te stimulează să te orientezi spre o altă persoană atunci când ți-e greu și să-i ceri sprijinul. Practic, chestia asta e genială. Oxitocina, un hormon al stresului, îți dă o alternativă sănătoasă la stresul prin care treci: du-te și vorbește cu cineva despre asta! Și mai mult, oxitocina acționează asupra inimii, înlesnind regenerarea celulelor acestei și recuperarea ei din afecțiunile produse de stres. Uimitor, nu? E ca și cum în condițiile de stres, corpul tău știe foarte bine ce are de făcut și fără ca tu să te îngrijorezi că o să faci atac cerebral de la stres.

Concluzia?

Stai calm(ă), nu o să te omoare stresul. Nu atâta timp cât accepți simpotomele sale fiziologice ca pe o pregătire pentru provocare și în loc de frică, te uiți la ea curios, dorindu-ți să afli cum te va îmbogăți această experiență. Bineînțeles că nu e recomandat să te expui excesiv la stres, ai nevoie de pauze și de momente de relaxare (ca să nu dai în stres acut, o reacție prelungită și care te afectează pe termen lung). Dar nici evitarea lui nu te ajută prea mult. Și, deși poate suna aiurea, în loc să te concentrezi pe tine în perioadele stresante, încearcă să fii alături de cei de lângă tine, măcar puțin. Dă o șansă oxitocinei să te vindece și să anuleze efectele nasoale ale stresului. În timp, s-ar putea ca stresul să te facă mai empatic și mai înțelegător cu tine și cu alții.


articol scris de Maria Preoteasa

fotografia de Daniel Lăpădat