Fă-te avocat, Săndele!

Cu siguranță ați avut de-a face sau ați stat de vorbă măcar o dată cu o persoană care nu se regăsește în domeniul în care lucrează. Sunt sute de mii de Săndei care lucrează prin avocatură, la fel cum sunt și sute de mii de Exacustodieni (da, există numele) care să lucreze în construcții – fără să încerc aici în vreun fel să aduc în discuție clasa socială de proveniență ori posibilitățile materiale, ci doar potrivirea abilităților, a afinităților și a înclinațiilor fiecăruia dintre noi cu ceea ce facem. Acesta este rezultatul influenței colective: generații de manageri, avocați și, mai nou, medici. „Vreau să împart bisturiul cu Gigel, pentru că este cel mai bun prieten al meu.”. Astfel se creează deficiențe semnificative pe piața muncii, iar sondajele încep toate din liceu. Ce se întâmplă... doctore?...

Dacă ne uităm la „Anatomia lui Grey” și decidem că ne place medicina, sau dacă vedem „Suits” și alegem „să începem cu Dreptul”, ori dacă ne aruncăm involuntar cu capul înainte către ce au făcut părinții, rudele sau ce au de gând să facă prietenii noștri, în lipsa vreunui alt reper, putem fi catalogați într-un singur fel: ...liceeni. Da, toți facem asta, nu există excepție, pentru că suntem victimele confortului profesional de după 1989. Înainte, se spunea că dacă făceai o facultate, în domeniul acela mureai. Acum, se zice că dacă termini Politehnica, poți să ajungi orice. În plus, opiniile noastre au ajuns să fie atât de ferme și radicale încât, fără să cunoaștem prea mulți indici ai fericirii la serviciu căutăm doar să avem, după cum spunea și Florin Chilian, „la ferestre termopan”.

Am de gând să disculp generația noastră, pentru că nu înțelegem consecințele acțiunilor noastre și, în definitiv, nici n-avem cum. Am de gând să-i disculp și pe părinții noștri, pentru că se lasă pradă sentimentalismului și idealismului nostru în ceea ce privește prietenia chiar și dincolo de liceu, către facultate, și pentru că nu au perspectiva altor domenii, iar toate acestea pot fi considerate greșeli umane. Nu este atât de greu de ghicit cine este de fapt de vină.

Este aproape sigur că am fost toți măcar o dată în cumpănă, fie că eram mai mici sau mai mari și fie că a fost seara în pat când nu puteam să adormim, sau că a fost în duș – adică exact momentele acelea în care ne punem astfel de probleme existențiale. Și dacă nu, măcar am stat să visăm cum o să fie când o să mergem și noi, ca părinții noștri, la serviciu, să ne câștigăm banii noștri și să mergem cu mașina noastră în vacanță cu prietenii... Cu siguranță că atunci ne-a trecut prin minte: „dar eu ce o să fac mai exact?”. Dacă eram mai mici, ne-a venit o idee care, la nivel aspirațional, ne-a prins încă din prima și pe care am păstrat-o până în ziua admiterii la facultate, pentru că nici nu ne-am mai gândit că am putea face altceva, iar dacă eram mai mari, atunci ne-am dus la prietenii noștri și le-am pasat involuntar lor decizia, astfel că prin autosugestie vom ajunge să împărțim facultatea cu ei.

Idealistă, neidealistă abordarea, este total greșită. De visat o să visăm oricum. Nu e nimic greșit nici în a păstra pasiunile și idealurile din copilărie, problema este că trebuie să fie fondate și adaptate vremurilor. Acum am ajuns și la vinovatul nostru, sistemul de învățământ, care nu se ocupă deloc de consilierea noastră profesională.

Atâta timp cât există licee cu filiere diferite, ar trebui să existe și ore de orientare profesională incluse în orar încă din școala generală, prin ultimii ani, când elevii chiar ar putea înțelege ceva. Tocmai pentru că ne putem răzgândi, ar trebui ca orientarea să nu se oprească aici, ci să continue și în liceu, cât suntem încă susceptibili schimbării – măcar până în clasa a zecea, pentru că de atunci se schimbă prioritățile și se poate presupune că avem deja un mod de gândire format pentru a lua singuri deciziile – iar profesorii să fie unii specializați și în acest domeniu. Înaintea admiterii la facultate, oricare ar fi aceea, ar trebui să fim siguri că nu vom deveni o risipă pentru domeniul în care vom activa.

Toată lumea își dă seama însă că soluțiile acestea nu se vor aplica prea curând. Atunci eu, licean în 2021, ce pot să fac pentru a fi sigur că munca mea nu va fi, înainte de toate, o irosire a timpului în care aș fi putut fi doar fericit? Nu, nu înseamnă neapărat că trebuie să mă despart de visul meu din copilărie, trebuie doar să fiu sigur că urmându-l iau cea mai bună decizie. Ce ne-a mai rămas?

1. Dacă pot, mă bag și eu la o ședință privată de orientare profesională. Privată, pentru că așa cum spuneam, este singura opțiune. În principiu ar trebui să fie în regulă, așa că pot să-i rog pe ai mei să-mi finanțeze ședințele. Vor fi mai mult decât bucuroși să mă ajute, văzându-mi interesul.

2. Maximizez contactul cu domeniul respectiv. Încerc să vorbesc cu cât mai multă lume care lucrează în domeniu, dar să aflu și părerile „externe” despre domeniul respectiv. S-ar putea să îmi schimb părerea după ce vorbesc cu ei. Acum, în pandemie, e posibil să fie mai complicat, dar înainte nimeni nu refuza un licean care vrea și el să asiste la un curs al unei facultăți. Este cu atât mai bine dacă am pe cineva în domeniul respectiv care mă poate lua odată cu el/ea la serviciu să văd exact ce face.

3. Sunt cât mai deschis și la alte păreri și opțiuni. Este condiția esențială a evoluției. Am totul la dispoziție, deci este de bun simț să mă folosesc de tot.

România are unul dintre cele mai lacunare sisteme de învățământ în ceea ce privește formarea profesională, astfel avem forță de muncă în exces pe unele domenii și în deficit pe altele, iar când există o producție (periodică) în masă de forță de muncă pe un domeniu unde exista deficit, se petrece exodul profesional. Dacă suntem atenți la deciziile pe care le luăm, putem să ne facem un bine nu numai nouă, ci și celor de acasă. Părinții mi-au spus încă de mic: „Use your brain, it’s free...”.


articol scris de Mihai Stănescu

fotograf: Sophia Lopotaru