Care-i faza cu mersul la psiholog?

Am început să scriu articolul ăsta cu o amintire tipică, „ce prost eram în a 5-a”, care mi-a readus în atenție câteva mituri despre psihoterapie. Pe scurt, prin clasa a șasea, o fată din grupul nostru a aflat de o colegă că merge la psiholog. Dacă până atunci noi observasem comportamentul ei și-l criticasem, începând cu ziua aia ne feream să o atingem și-i vorbeam numai când era strict nevoie. Și alți colegi din clasă au afișat reacții asemănătoare când secretul a ajuns la ei. Cred că eram intrigați pentru că ea nu vorbea despre asta, încercând parcă să ascundă că are ședințe săptămânale cu consilierul școlar. Și mai mult ca sigur, procesul în sine părea obscur: ce se întâmpla de fapt acolo, doar ea cu doamna psiholog în cabinet ? Oare doar vorbeau? Oare ce o punea să facă?

Ce face psihologul, ce face psihiatrul? Ce se întâmplă la ședințele de consiliere? Ce e inteligența emoțională? Care-i faza cu bolile mintale? Trebuie să fii diagnosticat cu o afecțiune a sistemului nervos ca să mergi la consiliere? Erau întrebări pe care niciun profesor nu le-a clarificat și concepte care poate nu intrau în programă. (Bine, poate doar la anatomie în a șaptea am scris despre schizofrenie, bulimie și anorexie.) Nu am idee câți dintre noi au discutat cu părinții sau cu alte persoane adulte și nici câți au căutat pe net. Direct, nu ne afecta pe niciunul dintre noi, așa că nu am pierdut timpul cu asta. Totuși, întâmplarea redă imaginea mică, locală, dintr-o școală. Imaginea mare este aceea a unei societății cu două atitudini tipice față de psihoterapie și psihologie. Prima atitudinea se manifestă prin respingere și susține că psihoterapia e pentru persoane cu probleme grave sau pentru cei slabi, care nu se pot reabilita singuri. A doua, ceva mai recentă, e aceea de a merge la psiholog după fiecare așa-zis „mental breakdown” sau după o criză de nervi. E mai mult un trend, la fel cum e și să zici că X „e în depresie” după cearta cu iubitul. Cine mai ia depresia în serios dacă e un fenomen comun?

La un moment dat, nici nu eram sigură la ce se referă termenul: la o stare de apatie și tristețe sau la o boală adevărată, în care nu ai cum să te prefaci. Luând în considerare statisticile medicale, tratamentele specifice și toată bibliografia care s-a scris, am înțeles că depresia e pe bune o boală. La fel ca schizofrenia sau bipolaritatea. De exemplu, potrivit APLA, adică o asociație de psihiatrie și psihologie din România, 10% din români suferă de depresie. La nivel global, 4,4% din populația lumii e depresivă, iar până în 2030 se estimează că va deveni principalul factor la îmbolnăvirea și dizabilitatea celor 7 miliarde și ceva de ființe umane.

Dar nu despre datele statistice e vorba. Ci despre mentalitate. Motivul pentru care cei mai mulți români ezită să apeleze la un psiholog chiar atunci când au nevoie? Exact frica că vor fi arătați cu degetul „uite-l, se duce la psiholog”. Teama asta nu e chiar așa nerealistă: avem mituri despre medici, despre educația sexuală și bineînțeles că și despre mersul la psiholog. Mituri ca „îți citește mintea ”, „doar antisocialii au nevoie de asta (eu am prieteni care mă ajută)”, „nu-și merită banii, că te pune să vorbești de trecut, dar tu ai trecut peste (nu te mai interesează traumele din copilărie)”, etc. Dacă și tu ești de acord cu afirmațiile astea, întreabă-te dacă ele sunt concluzia unor dezbateri sau doar niște idei pe care le-ai auzit de la cineva și au sunat deștept atunci.

Una peste alta, mersul la psihoterapeut seamănă cu mersul la doctor. Te duci pentru că te doare și vrei să te vindeci. Procesul e mai lung, poate nu neapărat cu pastile. Dar în final, dacă te ții de el, se văd și rezultatele. Experiența depinde de persoana la care apelezi, de cât de mult te implici, de gravitatea faptelor întâmplărilor care te-au afectat. Vindecarea nu ține numai de terapeut. Implicarea ta e esențială, întrucât terapeutul îți pune întrebări și află cum să te ajute.

Ce știu e că m-am lovit de multe, multe ori de miturile astea în loc de argumente. „Nu pot să înțeleg de ce se duce, eu nu aș face-o! Nici nu am nevoie!” M-am întrebat ce poate fi aiurea la cineva care se duce la medic sau care își face analizele. Nimic. Ar fi minunat să gândim așa despre cei care merg la psiholog. Nu e nimic în neregulă cu asta. Deși s-ar putea ca schimbarea să fie în ei, nu prea vizibilă pentru noi. Sau s-ar putea să se petreacă în ani, nu într-o singură lună.

Ca o concluzie, amintește-ți să le urezi baftă prietenilor despre care ai auzit că se duc la psiholog. Și să îi întrebi „de ce?” pe cei care zic că nu-i ok. O să te amuze răspunsurile.


articol scris de Maria Preoteasa

graphic desinger: Dragos Puiu