Tu te simți bine în pielea ta?

Insecuritățile au reprezentat, reprezintă și vor reprezenta mereu un subiect tabu, atât între copii și adolescenți, cât mai ales între adulți. Măștile pe care le purtăm zi de zi, în prezența prietenilor, a familiei și a tuturor persoanelor, reprezintă scuturi de apărare contra părerilor nocive pe care ceilalți le pot exprima la adresa noastră. Învățăm să construim un zid de false valori și însușiri și adoptăm idealuri ce corespund cu opiniile generale, tocmai pentru a fi pe placul celor din jur.

Și, totuși, de ce ne e frică de propriile defecte? Răspunsul poate fi foarte simplu pentru unii sau prea filozofic pentru alții: avem impresia că doar asupra noastră se aștern amprentele nesiguranțelor și îi vedem pe cei din jur ca pe niște “divinități ale perfecțiunii”, care se simt îndreptățite să ne demaște de aparențele pe care le-am construit (atât de conștiincioși) de-a lungul timpului.

Factorii care provoacă nașterea și influențează amplificarea nesiguranțelor sunt foarte ușor de identificat. Dacă ne întoarcem cu puterea gândului în copilărie, vom observa o sumedenie de instanțe în care familia și persoanele apropiate ne-au bombardat cu idealuri (greșite, zic eu) despre aspectul fizic și comportamentul corespunzător. Când creștem, ne lovesc în față standardele de frumusețe promovate în neștire de vedetele de la Hollywood și de pe Instagram. Insecuritățile au un impact enorm asupra personalității unui individ și pot să conducă la crearea faimosului ego “cât casa”. Imaginea pe care ceilalți ne-o creează este una cât se poate de perfectă și impecabilă, dar oare chiar așa e?

Nu vreau să judec pe nimeni și nu vreau să par eu însămi un Dumnezeu al sublimității fizice și morale. Și eu, ca orice alt om de pe această planetă, ascund anumite nesiguranțe tocmai pentru a mă proteja de atitudinea celorlalți. Însă, încerc, pe zi ce trece, să-mi conștientizez punctele slabe și să le accept, cu gândul că nu vreau să devin o himeră a cărei personalitate e ghidată de dușmanii interiori. Repet, nu vreau să mă percepeți ca pe un “Perfect Life” Guru, care atinge Nirvana de fiecare dată când se uită în oglindă. Nu, sunt și eu o adolescentă ca voi toți, o suferindă de acnee juvenilă și probleme de gestionare a emoțiilor.

Mi-am permis să schimb câteva vorbe cu mai mulți tineri din jurul meu: atât prieteni foarte dragi mie, cât și persoane cu care nu prea am intrat în contact. Ideea a fost să obțin opinia generală a adolescenților, în ceea ce privește subiectul interzis reprezentat de insecurități. Patru întrebări mi-au fost însoțitoare în această mică aventură.

1. Ce părere ai despre imperfecțiuni?

O prietenă mi-a spus, referitor la această întrebare, că trebuie să fiu conștientă că toată lumea îmi va răspunde cu clișeul etern: „imperfecțiunile există, trebuie acceptate”. Culmea culmilor, când i-am adresat întrebarea, mi-a răspuns folosind același șablon: „Sunt firești, toți le avem, pot afecta într-o anumită măsură, dar trebuie să le luăm că atare și trebuie să ne bucurăm de ele”. Altcineva mi-a zis „Imperfecțiunile, deși dictate de societate, trebuie considerate niște însușiri normale și naturale ale persoanelor”. Din nou, același tipar de răspuns.

2. Ții minte să fi avut vreo nesiguranța când erai mic(ă)?

Este foarte importantă înțelegerea rolului acestei întrebări – am formulat-o exact pentru a evidenția ideea că, până când conștientizăm atacul de remarci negative venit din exterior, nu suntem capabili să avem o părere proastă despre noi înșine. „Majoritatea insecurităţilor mele au fost declanșate și accentuate de familia mea și de ideile lor conservative. Încă de mic(ă), în momentele când rămâneam singur(ă) și mă uităm în oglindă, mă gândeam ‚Eu de ce nu arăt așa cum zic ei că ar trebui să arăt?’. Pe stradă, purtăm haine largi și închise la culoare tocmai pentru a nu atrage atenția trecătorilor”. O altă persoană mi-a răspuns „Nu, nu eram îndeajuns de matur(ă) încât să cunosc conceptul de ‚nesiguranță’. E clar că ele au început să vină odată cu înaintarea în vârsta, odată cu părerea colegilor”.

3. Ai mințit vreodată pentru a-ți proteja imaginea?

Aceasta a fost o întrebare adresată unui grup (nu prea) larg de adolescenți (și anume, persoanele onorabile care mă urmăresc pe Instagram), iar răspunsurile pe care le-am primit au variat de la „Nu, sunt o persoană onestă” până la „Da, la meditații”. Menționez că preferatul meu a fost „Ce profundă ești, Sonia”. Dezamăgită fiind, voi atașa unul dintre răspunsurile persoanelor cu care am vorbit față în față: „Mințeam despre locul de muncă al părinților pentru a părea superior și îmi amintesc că le-am creat celor din jur o imagine atât de diferită față de cum eram eu cu adevărat, că nici eu nu mai știam cum e viața mea reală”. Iată, ego-ul! Sau frica de a fi judecat.

4. Ți-e frică de părerea celor din jur?

„Da. Uite, un exemplu ar fi că, dacă aud persoane care râd pe stradă, mă întreb dacă nu cumva râd de mine”, „Surprinzător, da. Mereu am vrut să fiu plăcut(ă) și îmi pasă de părerea celorlalți, deși nu arăt asta”. Sunt prea sugestive aceste două răspunsuri, încât tot ce pot adăuga este: și eu, la fel.

În esență, a formula un sfat în ceea ce privește gestionarea insecurităţilor este aproape imposibil. Însă, din profunzimea cu care am fost înzestrată, pot spune că o mai bună înțelegere a cauzelor acestor nesiguranțe este vitală. De asemenea, este indicat să încetăm a ne compara fizicul cu șabloanele de frumusețe de pe marile ecrane și, precum a răspuns unul dintre tinerii cărora le-am luat interviu, să ne bucurăm de imperfecțiunile noastre, pentru că, la urma urmei, ele conferă diversitate și unicitate în acest ocean de 7 miliarde de fețe.


articol scris de Sonia Adorean

fotograf Mădălina Dinu