Imaginați-vă o inimă. O inimă rănită, pansată cu trandafiri. Trandafirii au țepi care adâncesc rănile din centrul trupului, dar și petale, care le ocrotesc. Cum poate ceva atât de delicat și de frumos să cauzeze atâtea răni și suferință ? Cum poate ceva ce te-a rănit să te și vindece ?

Mereu m-am întrebat de ce copiii trebuie să învețe istoria unor civilizații care au dispărut acum mult timp. Se spune că școala evidențiază și arată vocația elevilor. Dar când vine vorba de istorie, ce legătură are aceasta cu aptitudinile?

Un șir de bubuituri înfundate răsunară deasupra capului Norei. Înainte de a se obișnui cu ticurile neobișnuite ale noii sale vecine, firava bătrânică mai că făcuse un atac de panică prima oară când aceste sunete răzbătuseră prin tavanul ce îi separa apartamentul de cel al Xeniei, fata zăpăcită care se mutase nu demult deasupra ei.

„Știți cumva ceva de Vrăjitoarea de Sticlă?” , „Ceva noutăți despre Melody Crownford?”, „Despre ce vom vorbi astăzi... normal că despre cazul Crownford...” Doar asta auzeai când deschideai televizorul sau scoteai capul pe geam.

Era o seară obișnuită în Berlin, cu prietenul meu Magnus, care era fericit în acea zi, fiindcă primise salariul său bănos. Îl împărțise minuțios în mai multe rubrici: „Pentru mine”, „Pentru ea”, „Pentru mâncare”, „Pentru haine”, „Pentru datorii” și „Rezervă”.

Un om care s-a născut într-o cameră își dorea cu orice preț să fie liber în lumina de afară, din exteriorul încăperii. Camera avea o fereastră minusculă, prin care trecea lumină, însă nu destulă pentru a lumina camera întunecoasă, și o ușă închisă.

​Timpul și lumina. Anii și sunetul. Un gong care-ți zguduie timpanul și niște reflectoare care-ți rănesc retina. Toate astea însoțite de un bâzâit ca o mie de musculițe certându-se pe o picătură de înghețată.

În apropiere de Honningsvåg se afla un sat peste care trona permafrostul și aerul glaciar, ce înțepa nasurile care nu erau brăzdate de cute sau tinere. Toți sătenii aveau nasul plecat, înfruntau aerul în plin, îl despicau, le intra în ochi. De aceea, copiii vorbeau de bunici că nu aveau ochi, deoarece erau aproape înveliți în piele.

În cadrul oricărei rețele de socializare există, inevitabil, un colțișor rezervat special pentru cărți. Fie că vorbim de TikTok, Instagram sau YouTube, în 2021 am petrecut mai mult timp ca oricând în acele părți ale internetului, iar câteva cărți îmi apăreau inevitabil în primele două minute.

Să te pierzi în lumile celorlalți… Este acel moment când te priveṣti pe tine însuți din capătul unui metrou, cu sinele tău adevărat în capătul opus. O infinitate de suflete vă desparte. Suflete ṣi personalități pe care le-ai avut sau pe care le vei avea pentru a te redescoperi, pentru a-ți regăsi realitatea.

Știți povestea aceea când un angajat scoate din priză serverul ca să-și încarce telefonul și toată activitatea firmei se oprește și nimeni nu înțelege ce se întâmplă? Exact asta am trăit cu toții, numai că ,,ceva” a scos din priză... LUMEA. Ne uitam speriați și confuzi unii la alții.

Era o zi superbă de iarnă, iar Niclaus schia fericit pe pârtia muntelui din apropierea casei în care locuia. Fulgii îi împărtășeau voioșia, dansând neosteniți în jurul lui. Nici vântul nu se lăsa mai prejos, șuierând melodios printre ramurile pline de zăpadă ale copacilor, de-a lungul pârtiei, răscolind zăpada, norii și parcă împingându-l de la spate pe schior … tot înainte, tot înainte …

Nimeni nu putea nega importanța acestui templu industrial făcător de minuni, fabrica de mâncare K era o construcție vitală pentru concetățenii cu fețele stinse. Vopsită în verde, acoperită de zgârie-norii care se înălțau amenințător peste fabrică, nu ocupa o suprafață mare, însă de aici porneau cele trei linii de tren care duceau către centrul metropolei, de unde se obținea rația zilnică de hrană, artere într-o inimă.

Mă strigă străzile. Țipă asfaltul când pășesc. Urlă piersicii după mine, urlă a strigoi și a fantome deșarte, dezbrăcate de adevăr.

Flori de noapte și de martie urlând triluri de apus
Soare de artie
Mantie de rtie.

Din cauza subiectului său extrem de șocant, pasiunea unui bărbat matur pentru o fetiță de doisprezece ani, romanul Lolita a fost respins de editori foarte mult timp, fiind publicat în Statele Unite abia dupa apariția sa in Franța.