Religia: mod de viață sau relicvă?

Este cert că lumea s-a schimbat mult în ultimele decenii și odată cu deschiderea posibilităților către obiceiuri noi, cele anterioare au fost lăsate treptat în urmă pentru a fi înlocuite. Cu toate acestea, religia era nu doar un obicei, ci un mod de a trăi, așa că se pune întrebarea: dacă, precum se observă, religia constituie o parte din ce în ce mai puțin importantă din viețile noastre, oare a fost atât de slab legată de mințile noastre încât să zboare atât de ușor „pe lumea cealaltă”, sau schimbarea a fost atât de puternică încât să rupă din rădăcini imaginea Bisericii din conștiințele noastre? Și, înainte de asta, poate întrebarea pe care și-o pune orice simplu curios: de ce?

Pentru a funcționa, societatea are nevoie de reguli, dar și mai important are nevoie de un motiv pentru ca membrii ei să respecte regulile. La începuturile civilizației umane, în cadrul primelor forme de organizare, au existat reguli nescrise, niște principii de bază: respectul față de bătrâni, familie și trib, loialitatea față de acestea din urmă, rodul muncii mele e al meu și nu ai voie să furi pentru a nu mai fi nevoie să muncești tu și așa mai departe. Pentru a fi respectate de toată lumea, inclusiv de cei care, să zicem, nu au avut vreodată cine știe ce considerație față de reguli, trebuia să existe un „pedepsitor” universal, în care să poată vedea un potențial pericol toți non-conformiștii de la nivelul de năzdrăvani la cel de hoți (și ei sunt tot un fel de non-conformiști, între noi fie vorba).

Așa cum se știe, religia a fost primul set de reguli al omenirii care a funcționat universal, tocmai datorită unei „puneri în scenă” foarte abile. Ea ar fi apărut exact pentru a convinge omul să respecte și să creadă într-o nouă realitate care îi este pusă în față, anume cea a vieții sub niște legi, chiar dacă, ce-i drept, exista și o nevoie a omului de a se asigura că „totul va fi bine”, neputându-și explica fenomenele din natură, cele care îi influențau viața, astfel că le atribuia zeilor cu care mai putea „cădea la negocieri” să le moduleze (să plouă, să nu plouă etc.), doar că motivul principal al răspândirii atât de vaste a religiilor este cel mai des acceptat ca fiind primul. Explicația din spatele unei astfel de păreri s-ar putea rezuma astfel: înainte puteam să spun foarte bine că eu nu vreau să fac ce îmi spune mama și îmi primeam o mamă de bătaie, apoi mă învățam minte și făceam tot ce mă tăia capul, dar pe la spatele mamei. Acum, a apărut Dumnezeu, care știe tot ce fac, este omniprezent, omniscient și chiar omnipotent. Mama poate să mă bată, dar n-o să-mi taie niciodată capul, Dumnezeu poate face asta. Ar fi urmat apoi un proces de cizelare și, cu niște retușuri treptate și după ce omul a mai evoluat în gândire, pentru a-i da un exemplu pozitiv, ar fi fost create niște idealuri, precum Raiul și Iadul, cu transformarea lui Dumnezeu în forța aceea divină care vrea să ne ajute și n-o să ne facă rău – decât după ce murim. Trecând peste parabola ironică, ceea ce îi ținea pe oameni departe de „ispită” era frica de ceva ce nu cunoștea nimeni, frica de necunoscut atât de înrădăcinată în instinctul omului, iar aceasta ar fi fost atât de propovăduită în rândurile oamenilor, încât chiar și cei care au răspândit povestea ar fi ajuns să creadă în ea. Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt ateu și nici nu spun că cineva ar trebui să fie, am să aduc niște lămuriri puțin mai jos.

De la jumătatea secolului trecut (de fapt de la Renaștere încoace, dar din anii `50 s-a observat cel mai bine), datorită unor revoluții tehnologice, științifice și de mentalitate pe care le-am învățat toți la istorie și nu are rost să le amintesc – a căror consecință este și că nu mai era nevoie ca odinioară de ceva să ne garanteze că, spre exemplu, nu ne lovește fulgerul, pentru că știam că fulgerul nu te lovește în peșteră, de la fizică – viața s-a schimbat radical și ne-am găsit brusc în situația de a putea trăi cu totul altfel: așa cum știm noi mai bine. Nu mai aveam tancul la poartă sau o ditai plantația de lucrat așa încât să nu ne ardă de gândit la cum să trăim, nici nu mai aveam de ce să furăm de la vecinul pentru că nouă nu ne ieșiseră roșiile, trăiam relativ bine – mă refer aici la cum s-a petrecut schimbarea în afara blocului comunist, pentru că în acesta din urmă schimbarea a venit ușor întârziat – așa că ce legi încălcam dacă încercam să trăim... altfel? Păi, majoritatea care fuseseră create înainte pentru a nu-ți pierde timpul când tu nu făceai altceva decât să muncești și care brusc nu-și mai aveau sensul. Credincioșii au început unul câte unul să muște din Mărul Cunoașterii și au văzut că nu le-a stat în gât. Încă o mențiune: schimbările descrise mai sus se aplică oamenilor de rând, pentru că elita se laicizase de mult și apucase să creeze legi care, atunci când „credincioșii” au întrecut limita, au știut să le taie elanul cu amenzi și închisoare. Acesta a fost începutul falimentului moral al religiei.

Evident, s-a observat și căderea în extremă, adică generațiile de tranziție s-au simțit lipsite de o direcție în viață, apoi, să spunem cu nu prea mult timp în urma zilei de astăzi, chiar lipsirea de valori pentru unele cazuri mai grave, astfel s-a născut incultura, cea mai mare cultură. Potențialul exista și înainte, a fost doar fructificat de libertatea de exprimare. De aici putem să tragem concluzia: oare nu cumva dispariția religiei a pricinuit nașterea de caractere „goale”? Răspunsul nu este nu, așa cum îl așteptați probabil, ci ba da. Religia funcționa foarte bine pe persoanele care aveau niște valori foarte șubrede sau unele în care nu credeau, cele cu principii de pus la îndoială. Acum se prețuiesc mai mult persoanele care gândesc și care au niște valori bazate pe rațiune și logică. Dar nu despre asta este vorba. Cum rămâne cu cei care nu-și găsesc o direcție, care sunt pierduți, au o viață din care nu înțeleg nimic?

A venit momentul distincției importante dintre două concepte: religia și credința. Religia ne povestește despre învierea lui Iisus Hristos, pe când credința este una a lui Costel și alta a lui Marcel și îi ajută în feluri diferite să se lupte cu situațiile dificile din viață. Religia este colectivă și poate fi creștinism, iudaism, islamism, hinduism, dar credința este personală și ne motivează să facem lucruri mărețe. Cu alte cuvinte, religia nu este nici pe departe ceva de ignorat sau ceva în care nu ar trebui să se creadă, nu contest că Iisus Hristos a înviat sau că Mahomed a avut revelația aceea de la Allah, dar impunerea credinței este cea care mi se pare de condamnat. Sau poate că deja a fost condamnată, de aceea lumea nu mai pune atâta preț pe un „E păcat, maică...” sau „Te bate Dumnezeu dacă...”, dar pe toți ne mișcă atunci când auzim de viața de dincolo de moarte, pentru că sunt idealuri care ne ajută să mergem mai departe prin viață. Divinitatea – aceea care se găsește într-un „Dă Doamne să iau examenul!” – pare mai repede și ea un ideal către care tindem. Rugăciunea o văd de asemenea parte tot din credință și nu neapărat din religie, putând fi gândită ca trecerea poverii de pe umerii noștri pe umerii altcuiva, care, așa cum bănuiesc că ați observat mulți dintre voi, vă motivează mai tare să duceți la bun sfârșit o sarcină grea, pentru că în minte avem senzația că cineva este acolo pregătit să ne ajute, simțind-o inclusiv ca pe un motor al încrederii în sine. De aceea, credința însăși este foarte des considerată o valoare, poate una dintre cele mai importante ale unei persoane.

În timp ce răspunsul la a doua întrebare de la început a venit puțin mai sus, cel la prima este că religia nu a fost lăsată în urmă, ci s-a extras din ea valoarea credinței pentru a crea un stil de viață perfecționat, unul care, însă, se găsește cu mai mari eforturi. După cum spunea jurnalistul Cristian Tudor Popescu, libertatea este o povară. Chiar dacă doar la nivel de gândire...


articol scris de Mihai Stănescu

fotograf: Mădălina Dinu