De-a V-ați Ascunselea

Dacă e un lucru pe care îl urăsc mai mult decât orice, acela sunt întrebările de genul „povestește unul dintre cele mai frumoase momente din viața ta sau o experiență care crezi că ți-a schimbat viața!”. Din fericire, nu am răspuns prea des la astfel de întrebări, pe care în mod normal nici nu mi-ar da prin cap să mi le pun, dar, totuși, am stat odată să mă gândesc la aia cu cel mai frumos moment din viața mea - am realizat că, în mod (ne)surprinzător, nu mi-au venit în minte momente în care aflasem ceva super important sau în care reușisem să fac ceva greu și rezultatul fusese wow, ci momentele în care mă jucam. Chit că era vorba despre un meci la baschet, o rundă de yams, un „v-ați ascunselea” în spatele blocului sau un joc de tabără, lângă foc.

Ca aproape orice copil, detestam că adulții nu aveau timp să se joace și, pe deasupra, nu mă lăsau nici pe mine să o fac cât aș fi vrut. Au inventat grădinița, unde adevărul e că am avut timp de alergat pe afară și apoi școala unde stăteam cu gândul la pauze sau la jocurile de după ore (de-a v-ați ascunselea, omul negru, sticluța). Și, frate, câte nu erau! - și în fața blocului, în parcare, unde seara târziu ne ascundeam printre mașini, când părinții se vedeau la o bere, iar noi copiii ne alergam de parcă era ultimul joc pe care-l jucam. Și ce mă ofticam când mă chemau sus și trebuia să plec chiar dacă restul mai stăteau.

Am auzit părinți plângându-se că „vai, doamne, al meu toată ziua se joacă, nimic nu face, numai afară ar sta sau numai la calculator ar butona”. Le-ar fi părinților mai ușor să se împace cu ideea și să nu mizeze prea mult pe responsabilizarea copilului dacă ar ști că jocul chiar este esențial pentru copii? E singurul mod valabil prin care copilul explorează și cunoaște? Prin care învață abilități motorii, emoționale și sociale? De altfel, învățarea nici nu se poate face fără joc, chiar dacă în timp copii ajung să o ia ca pe o treabă serioasă, așa cum o fac profesorii să pară, pentru că au uitat să se joace.

Ca profesor poate mai ai o șansă, dar ca învățător te afli într-o adevărată dilemă dacă nu știi să te joci sau măcar să le captezi atenția micilor prin jocuri. Sincer, nu știu cine e mai de plâns: învățătoarea serioasă, bățoasă, sau copii cărora nu li se predă prin joc. Jocul e starea naturală a unui copil, e și „serviciul” lui pe care îl ia în serios: mănâncă ca să iasă la joacă, face teme sau scrie ca să plece mai repede la fotbal, se trezește cu idei de joc în cap și adoarme obosit de alergat și ascuns. Orice loc și orice obiect are potențialul unei jucării și dacă stai să-i asculți pe ăștia mici când se joacă poți descoperi creativitate, naivitate și o intuiție care nu greșește când reproduce lumea oamenilor mari.

E mai ușor pentru oameni care nu se cunosc să înceapă totul printr-un joc, dar și să lege prietenii mai puternice, să devină mai confortabili unii cu alții. Nu degeaba în realizarea unui teambuilding, tehnicile de abordare se bazează pe un joc. În psihologie, un grup de Dezvoltare Personală pornește de la niște jocuri în care participanții au roluri și fac acțiuni simple. Poate sună aiurea, dar fiecare reacție poate fi analizată pentru a obține informații despre personalitatea, mecanismele de supraviețuire și chiar traumele cuiva. În ultimii 10 ani s-a dezvoltat terapia prin joc ca tehnică psihoterapeutică. Întrucât îi e natural să se exprime prin joc mai degrabă decât prin construcții verbale, un copil participă la propriul proces de vindecare, dacă are lângă el un specialist care știe să-i descifreze comunicarea non-verbală.

Jocurile video nu sunt doar o adicție periculoasă pentru unii antisociali, cred că e ceva mult mai serios acolo. Mulți se apucă fără un scop precis și sfârșesc complet pierduți în lumea aia (da, copii ăia care aleargă după Pokemoni sau visează constant skin-uri de la Fortnihght). Există oare vreo conexiune între locul de joacă (ăla cu nisip și tartan pe jos) și serverele de Discord? E destul de clar că Discord-ul e mai degrabă pentru adolescenți și adulți. Așadar, corespunde unor nevoi diferite: nevoia de a aparține unui grup și de a concura cu alții (ca să se vadă cât de tare ești). Pentru adulți, e mai mult despre a se relaxa și a face ceva ce chiar le place, o metodă de divertisment mai ieftină decât mersul afară. Totuși, deși regulile, modul de a interacționa, echipamentul și alte detalii chiar diferă, ambele îndeplinesc funcții asemănătoare: te cunoști cu lume nouă, câștigi sau pierzi fără ca în realitatea imediată să se modifice ceva, te simți confortabil departe de părinți și de restricțiile vieții, te relaxezi, afli lucruri care te interesează (sau nu) și nu în ultimul rând „te faci că (lupți, alergi, construiești, călătorești, omori, ești omorât, etc.)” Fie că ești pe terenul de joacă sau pe Discord, simulezi. Fie că joci într-n pvp (de tipul Counter Strike sau League of Legends) sau într-un open world (The Witcher), personajul tău trece pentru tine prin întâmplări cât se poate de palpitante, iar gradul la care te identifici cu el poate spune ceva despre tine.

Mai sunt apoi acele board games sau card games tot mai populare la petreceri, aniversări și evenimente cu caracter informal. Industria jocurilor nu stă, cererea există și publicul devine tot mai rafinat: un clasic Monopoly nu se compară cu un joc apărut acum un an, cu grafică modernă, design colorat și plot alambicat, dar în funcție de context, oamenii le savurează pe ambele. Pentru că e o artă să alegi jocurile pe care le vei juca cu persoane dintr-un anumit mediu și într-o anumită dispoziție. Board games au și potențialul de a aduce la aceeași masă persoane de diferite vârste, făcându-i pe toți să se simtă incluși. Ceea ce pentru persoanele în vârstă devine important, întrucât par predispuse la excluderea din societate și la depresia provocată de sentimentul de inutilitate. Pe ei îi ajută și joaca cu un nepot sau cu un animal de companie de care au și grijă, le redă optimismul și nu se mai gândesc mereu la ce boli au sau la cât costă medicamentele.

Poate elixirul tinereții nu se ascunde în formulele alea complicate de la chimie. Poate e mai aproape decât planeta Marte sau descoperirea unui sistem anti-age. Poate tot ce trebuie să facem pe lângă 30 min de mișcare și 2 l de apă, e să ne jucăm și să o facem cu toată inima, ca la 7 ani, în fața blocului.


articol scris de Maria Preoteasa

fotograf: Daniel Lăpădat