Vise piersicii

Mă strigă străzile. Țipă asfaltul când pășesc. Urlă piersicii după mine, urlă a strigoi și a fantome deșarte, dezbrăcate de adevăr.

Îmi e tot mai cald, alteori tot mai frig. Vuiește cerul a cutremur. Și pământul a stele.

Mă tot plimb de o viață. Uneori înapoi, dar cel mai adesea înainte. Mă plimb pe faleze de azur, uneori fac jogging pe raze de soare, alteori surf pe raze de lună. Nu am nici compas, nici busolă, mă iau după miros. În general după cel al viselor. Și după gustul lor. Au gust de căpșuni coapte și de cireșe crude. Miros a aur și a minciună în același timp.

Creează dependență.

Îmi creează dependență.

Nu știu nimic altceva.

Sar peste o prăpastie, se urlă din văzduh că o să pic și cu toate astea nu pățesc nimic. E adânc hăul, dar eu sunt mai adâncă și îl înghit eu pe el și nu invers. Ajung la o cascadă și își schimbă cascada sensul de curgere după pasul meu. Copacii fac gropițe în obraji. Încearcă să le imite pe ale mele. Merg mai departe, mă țin de liane, ele se țin de mine.

Simbioză, gândesc.

Dar ele miros a efemeritate.

Merg mai departe în visul meu.

Arde pământul mocnind sub tălpile mele desculțe.

Eu ard după vise.


articol scris de Ioana Barbu

fotograf: Sophia Lopotaru